De ce au cantat cand Titanicul se scufunda

Au trecut 99 de ani de când s-a scufundat Titanicul. Însă legenda muzicienilor care au continuat să cânte în timp ce nava se scufunda încă impresionează și inspiră.

Jurnalistul Steve Turner a considerat că povestea lor merită tezaurizată într-o carte. Așa s-a născut recent lansata The Band That Played On (Formația care a continuat să cânte), cartea în care Turner a adunat detalii inedite din biografiile muzicienilor. Doi dintre ei aveau o cultură creștină semnificativă.

Atât liderul grupului muzical, violonistul Wallace Hartley, cât și violoncelistul John Wesley Woodward, erau metodiști. „Caracterul moral al lui Hartley și asigurarea lui personală că moartea nu e sfârșitul este ceea ce i-a antrenat și pe ceilalți muzicieni”, scrie Turner, relatând despre scena memorabilă care a avut loc în momentul scufundării Titanicului.

Când Titanicul s-a lovit de aisberg, la ora 11:40 p.m., formația își terminase deja reprezentația de seară. Ceva i-a făcut însă ca, după coliziune, să își ia instrumentele și să cânte. Din relatarea unei supraviețuitoare, redată în cartea lui Turner, s-ar părea că muzicienii au vrut „să fredoneze ceva, să mai ridice puțin moralul pasagerilor”.

Deși unii contestă că muzicienii ar fi cântat în timp ce nava se scufunda, un istoric pasionat de cazul Titanicului, Phillip Gowan, spune că din toate documentele și istorisirile pe care le-a citit și din relatările oamenilor pe care i-a intervievat, a rămas cu ferma convingere că formația a cântat până la sfârșit.

Lumea încă nu s-a pus de acord asupra melodiei intonate. Deși, spune Gowan, mulți preferă să creadă că formația a cântat imnul creștin „Nearer My God to Thee” („Tot mai aproape de Tine, Doamne”) cele mai credibile relatări menționează valsul „Songe d’Automne”. Însă, continuă Gowan, „una dintre cele mai convingătoare istorisiri pe care am citit-o este cea a unuia dintre marinari, care povestea că, la sfârșit, a auzit un singur violonist cântând Nearer, My God, to Thee” și că bănuiește că acesta ar fi fost Wallace Hartley.

„Cel care știe de ce-ul existenței lui, va putea să îndure aproape orice cum,” spunea Viktor Frankl, citându-l pe Nietzsche. Conștiența unui sens face suportabilă suferința. Unii dintre muzicienii de pe Titanic știau că moartea nu e un drum înfundat. Așa că au putut avea acea reacție remarcabilă. Când instinctul de supraviețuire îi domina pe cei mai mulți, ei au fost capabili să vizualizeze un viitor care așeza prezentul într-o altfel de perspectivă.

Secretul lor poate fi al oricui. Tot în cuvintele lui Frankl, asta înseamnă că „atunci când nu mai avem capacitatea de a schimba o situație, ne aflăm în fața provocării de a ne schimba pe noi înșine”. Sunt cuvinte care vin de la un supraviețuitor al Holocaustului. Însă sunt cuvinte cu rădăcini vechi, pentru că Biblia ne învață simplu că sensul vieții și demnitatea umană se (re)construiesc prin schimbarea minții - numită, în limbaj biblic, pocăință.

Cand am vazut Titanic a fost singura scena la care am plans...m-a impresionat profund imaginile de mai jos. Cinste acelor muzicieni care au stiut sa imbratiseze moartea nu ca un sfarsit ci ca un pas mai departe catre vesnicie.



Articol preluat partial de aici.

Daca ti-a placut apasa like, la articol, sau lasa un comentariu. Multumesc :) 

Postări populare de pe acest blog

Ce inseamna sa fii binecuvantat

Legenda anotimpurilor

Azi trecem pe paranormal - Nodurile Hartmann