Este o poveste speciala

Acum douazeci de ani lucram ca taximetrist ca sa ma intretin. Intr-o noapte cand am ajuns la o comanda, la 2:30 AM , cladirea era in intuneric, cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter...
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport.
Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa .
Deci am mers si-am batut la usa .. -" Doar un minut" raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii.
Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica
de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea.
Purta o rochie colorata si o palarie mare cu o panglica de catifea prinsa pe ea,ca o femeie dintr-un film din anii'40.
Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.
Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi.
Intr-un colt era un panou plin cu poze protejat de un suport de sticla.
-"Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?"zise ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitate.
-"Nu e mare lucru" I-am zis eu. " Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata "
" Oh, sunteti un baiat asa de bun!" zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat : -" Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"
-"Nu este calea cea mai scurta" am raspuns eu rapid.
-" Oh, nu conteza" spuse ea. -" Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...".
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori.... -"Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..." a continuat ea-"Doctorul spune ca nu mai am mult timp...." In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit. -"Pe ce ruta ati vrea sa merg?" am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras.
Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor
cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.
Cum prima raza de soare s-a aratat la orizont, mi-a spus dintr-odata :
-"Sunt obosita... Hai sa mergem."
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.
Era o cladire ieftina, o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita.. Doi oameni au venit spre taxi cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa . Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
-"Cat va datorez?" a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul..
-"Nimic" am zis eu.
-"Dar trebuie si tu sa te intretii...."
-"Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri" am raspuns eu.. Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..
-"Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie" spuse ea. -"Multumesc.."
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.
In spatele meu, o usa se inchisese... Era sunetul de incheiere al unei vieti.... Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru..
Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi..
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?...
Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?...

Este atat de interesant cum ne traim viata, ca si cum lucrurile frumoase altii trebuie sa le faca, ca si cum....altcineva trebuie sa se jertfeasca. Ne place sa zambim, dar mai tare ne place sa privim zambetele altora. Ne place sa visam dar nu ne place ne traim visele.

De ce nu ne place sa ne traim visele? Am aflat recent pe pielea mea....ne este frica de ceea ce visam....nu stiu de ce este asa...dar cel putin in ceea ce ma priveste...imi e frica de multe ori de visele mele.

Exista oameni speciali in viata noastra, sunt oameni care ne schimba viata intr-un minut si altii in 10 ani, sunt oameni care ne fac viata mai frumoasa printr-un zambet, altii printr-o vorba, altii printr-o imbratisare. Sunt oameni care ai vrea sa ii scoti din vis sa ii imbratisezi si sa ii pui la loc.

Cred ca ar trebui sa fim adevarati, reali si sinceri in ceea ce priveste oamenii speciali din viata noastra :D...asta daca avem destul curaj. Si intotdeauna sa ne gasim un moment pentru un lucru frumos care poate schimba viata celor din jur si viata noastra.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce inseamna sa fii binecuvantat

Azi trecem pe paranormal - Nodurile Hartmann

Legenda anotimpurilor