A fi om sau a fi caine

Azi am auzit o poezie fffffoarte veche.
Si care intotdeauna a fost interesanta
Este ceva de genu:


Din bucata mea de pâine
Am hranitt un om si-un câine
Câinele mã recunoaste
Omul nu mã mai cunoaste
Stau si te intreb pe tine
Care-i om si care-i caine?

Zicea zilele astea cineva catre sotii, daca doriti sa vedeti cine va iubeste cu adevarati luati-va cainele si sotul si inchidetii pe amandoi in portbagajul masinii vreo 2 ore. Vedeti in momentul in care deschideti portbagajul, cine va iubeste cu adevarat?
Cainele va sari in bratele dumneavoastra si va va linge de bucurie ca l-ati deschis pe cand sotul...(si aici completati fiecare:)))))

Din fericire eu am fost binecuvantat cu oameni in jurul meu care deseori sunt chiar prea multumitori pentru unele lucruri in ceea ce ma priveste si deseori ma simt inconfortabil din aceasta cauza pentru ca simt ca nu merit atatea multumiri dar pe de alta parte cunosc o multime de oameni care tanjesc ca in viata lor sa fie cineva care sa le dea multumiri, sa auda un multumesc pentru ceea ce au facut ei.

Dar nu doar asta imi mananca constiinta. Ma gandeam daca noi ca si oameni putem sa iubim si sa multumim cu adevarat neconditionat. Adica atunci cand iesi din portbagaj sa mergi si sa o strangi in brate (nu de gat:-w) si sa ii spui...multumesc ca m-ai deschis chiar daca tot tu m-ai inchis.

Ma intrebam daca noi ca si oameni suntem capabili sa fim dedicati cuiva dar fara sa avem interese. Oare noi oamenii am putea invata recunostiinta de la caini?
Oare cum ar arata aceasta lume daca am trai recunoscatori fara sa cautam motive pentru a fi asa, sa iubim fara sa cautam motive, sa ajutam fara a fi nevoie ca cineva sa ceara?

La capitolul recunostinta as dori din toata inima sa pot spune: Am o viata de caine...

Am in viata mea doua persoane pe care de cand le-am cunoscut mi-au dat doar motive sa le fiu recunoscator. Si la un moment dat am fost un nebun si in loc sa ma straduiesc sa fac in asa fel incat sa le rasplatesc ceea ce au facut pentru mine...am fost fortat sa rup relatia cu ei fara sa dau nici un motiv. Dupa ceva timp si pana in ziua de azi mi-a fost extrem de rusine sa merg si sa le spun ce s-a intamplat, pentru ca sunt sigur ca ei habar nu au...
Ma gandesc de foarte multe ori la ceea ce am facut si mi-e rusine de mine...si recunosc ca in acele momente puteai si ei sa se uite la mine si sa spuna: El e om sau este caine?

Nu stiu daca sunteti vreunu din voi in aceasta situatie...dar v-am spus-o pentru a va ruga...ca niciodata sa nu faceti acele greseli.

Suntem oameni si ar trebui sa fim cei mai evoluati din punct de vedere al comportamentului, asa am fost creati, dar de prea multe ori sunt animale care le-ar fi rusine cu noi intr-o societate a lor.

Va intreb...sunteti om sau sunteti caine?

Si era sa uit...inchei cu o poezie cu care stiu ca toti am crescut:

Catelusul schiop

de Elena Farago

Eu am numai trei picioare,
Si de-abia ma misc: top, top,
Rad cand ma-ntalnesc copiii,
Si ma cheama "cutu schiop".

Fratii mei ceilalti se joaca
Cu copii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua
Si plang mult cand ma gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am sa traiesc.

Si cand ma gandesc ce bine
M-as juca si eu acum,
Si-as latra si eu din poarta
La copii de pe drum!...

Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea sa stau cu dansii,
Sa ma joc si sa-i ascult!

Dar copiii rai la suflet
Sunt urati, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel...

M-a lovit din rautate
Cu o piatra in picior,
Si-am zacut, Si-am plans atata,
De credeam ca am sa mor...

Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea sa-mi fie bun,
Si-as putea sa-l musc odata
De picior, sa ma razbun,

Dar il las asa, sa vada
Raul, ca un biet catel
Are inima mai buna
Decat a avut-o el.